Pe parcursul istoriei îndelungate oamenii au căutat răspunsul la întrebările fundamentale despre viaţă şi univers. Însă până acum nu s-a găsit un răspuns satisfăcător la aceste întrebări, din motiv că nimeni nu a înţeles principiul fundamental care a stat la baza creării omului şi a universului. Pentru a trata corect această temă, nu este suficient să examinăm numai realitatea rezultantă. Întrebarea fundamentală ţine de realitatea cauzală. Problemele ce privesc viaţa umană şi universul nu pot fi rezolvate fără a înţelege mai întâi natura lui Dumnezeu. Capitolul de faţă, întitulat Principiul creaţiei, abordează pe larg aceste întrebări.

Secţiunea 1. Dualitatea caracteristicilor lui Dumnezeu şi Universul Creat
Secţiunea 2. Forţa primă universală, acţiunea de dare şi primire, şi fundamentul celor patru poziţii
Secţiunea 3. Scopul Creaţiei
Secţiunea 4. Valoarea originară a creaţiei
Secţiunea 5. Procesul creării universului şi perioada de dezvoltare a lui
Secţiunea 6. Lumea substanţială imaterială şi lumea substanţială materială centrate pe om

Toţi oamenii posedă sufletul originar, care tinde să alunge răul şi să urmărească binele. Cu toate acestea, toţi oamenii, fără să-şi dea seama, sunt conduşi de forţele răului, lăsând la o parte binele dorit de sufletul originar şi săvârşind fapte rele pe care nu doresc să le săvârşească. Astfel, sub această influenţă a răului continuă istoria păcatului. În creştinism stăpânul acestei forţe a răului este numit Satan. Omul nu a putut lichida această influenţă a răului din motiv că nu cunoaşte identitatea lui Satan şi modul în care acesta a apărut.

Prin urmare, pentru a putea curăţa istoria păcatului, eradicând rădăcinile răului şi a stabili istoria binelui, omul trebuie să afle mai întâi motivul pentru care Satan a devenit astfel, cum a avut loc aceasta şi care sunt consecinţele.

Pentru a clarifica problemele sus-numite, trebuie să cunoaştem detaliat despre căderea în păcat.

Secţiunea 1. Rădăcina răului
Secţiunea 2. Imboldul şi procesul căderii
Secţiunea 3. Puterea iubirii, puterea Principiului şi porunca lui Dumnezeu
Secţiunea 4. Consecinţele căderii omului
Secţiunea 5. Libertatea şi căderea omului
Secţiunea 6. Motivul pentru care Dumnezeu nu a intervenit în căderea primilor strămoşi ai omenirii

Am trăit până-n prezent fără a cunoaşte originea istoriei, direcţia în care se îndreaptă aceasta. Prin urmare, nu cunoaştem nici ceea ce ţine de ultimele zile ale istoriei omenirii.

Cu privire la sfârşitul lumii, mulţi dintre credincioşii creştini cred cuvânt cu cuvânt în ceea ce este scris în Biblie: „Cerurile, luând foc, se vor nimici” (II Petru 3:12); „soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer” (Mat. 24:29); „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreuna cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tes. 4:16-17).

Pentru credincioşii creştini una dintre cele mai importante întrebări, care trebuie elucidată, este dacă aceste evenimente vor avea loc întocmai cum este scris în Biblie sau aceste versete simbolizează ceva, la fel ca alte versete biblice. Pentru a lămuri această problemă, trebuie să înţelegem mai întâi problemele fundamentale care ţin de scopul lui Dumnezeu pentru creaţie, semnificaţia căderii omului şi scopul providenţei de salvare.

Secţiunea 1. Împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru creaţie şi căderea omului
Secţiunea 2. Lucrarea lui Dumnezeu de salvare
Secţiunea 3. Ultimele Zile
Secţiunea 4. Ultimele Zile şi zilele noastre
Secţiunea 5. Ultimele Zile, noul adevăr şi atitudinea noastră

Cuvântul Mesia înseamnă în limba ebraică „cel uns”, semnificând descendenţa regească. Poporul ales al lui Israel credea în Cuvântul lui Dumnezeu revelat prin intermediul profeţilor, care le-au promis că Dumnezeu le va trimite un rege şi salvator. În aceasta consta aşteptarea lor mesianică. Dumnezeu l-a trimis pe Mesia în persoana lui Isus Hristos. „Hristos” este cuvântul grec care îl desemnează pe Mesia.

Mesia vine să împlinească scopul lucrării Domnului de salvare a oamenilor. Fiinţele umane au nevoie de salvare din cauza căderii. Astfel, înainte de a limpezi însemnătatea salvării, trebuie să înţelegem mai întâi problema căderii. Mai mult, din moment ce căderea implică eşecul oamenilor de a împlini scopul creaţiei, înainte de a clarifica semnificaţia căderii, trebuie să înţelegem scopul creaţiei.

Scopul lui Dumnezeu pentru creaţie urma să fie împlinit în momentul stabilirii Împărăţiei Cerurilor pe pământ. Cu toate acestea, din cauza căderii umane, în locul Împărăţiei Domnului, noi am creat iadul pe pământ. Din momentul căderii, Dumnezeu a încercat de nenumărate ori să restaureze Împărăţia prin intermediul providenţei Sale. Fiind istoria providenţei de restaurare, scopul principal al istoriei umane este de a stabili Împărăţia Cerurilor pe pământ (Eshatologia 1-2).

Secţiunea 1. Salvarea prin intermediul crucii
Secţiunea 2. Cea de-a doua venire a lui Ilie şi Ioan Botezătorul

Dacă ar fi să credem în mod literal profeţiile Sfintei Scripturi, ar trebui să ne aşteptăm ca în momentul în care Isus va veni din nou, sfinţii să învie în carne şi oase. Corpurile lor, îngropate în pământ şi descompuse complet, vor fi complet redate stării lor originare (I Tes. 4:16, Mat. 27:52). Pe de o parte, aceste profeţii reprezintă cuvântul lui Dumnezeu şi, ca oameni ai credinţei, noi trebuie să le acceptăm. Pe de altă parte, datorită nivelului cunoştinţelor din timpurile moderne, ele par iraţionale. Acest lucru aduce o mare confuzie asupra credinţei creştine. Prin urmare, este foarte important ca noi să elucidăm adevăratul sens al învierii.

Secţiunea 1. Învierea
Secţiunea 2. Providenţa învierii
Secţiunea 3. Unificarea religiilor prin intermediul învierii prin revenire

Controversele teologice privind predestinarea au provocat o mare confuzie în vieţile religioase ale multor oameni. Să începem prin a examina sursa acestei confuzii.

În Biblie găsim numeroase pasaje a căror interpretare presupune că totul în viaţa unui om – prosperitate şi declin, fericire şi nenorocire, salvare şi condamnare, precum şi înflorirea şi căderea naţiunilor – se petrec exact după cum este predestinat de către Dumnezeu. De exemplu, Sf. Pavel a scris:

„Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi i-a şi proslăvit.” – Romani 8:30

„Căci El a zis lui Moise: "Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur." Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” – Romani 9:15-16

„Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” – Romani 9:21

De asemenea, este scris că de atunci de când se aflau încă în pântecul mamei lor, Dumnezeu l-a iubit pe Iacov şi l-a urât pe Isav şi le-a anunţat destinul, spunând că „cel mai mare va fi rob celui mai mic”. Astfel, există suficiente temeiuri pentru a justifica doctrina predestinării absolute a lui Dumnezeu.

Însă, putem găsi, de asemenea, în Biblie destule dovezi pentru a combate doctrina predestinării absolute. De exemplu, Dumnezeu a avertizat primii strămoşi ai omenirii să nu mănânce din fruct, pentru a preveni căderea lor. Căderea omului, precum putem deduce de aici, nu a fost rezultatul predestinării lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, rezultatul nesupunerii oamenilor poruncii lui Dumnezeu. Iarăşi citim: „I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, şi S-a mâhnit în inima Lui.” Dacă Dumnezeu a predestinat căderea umană, El nu ar fi avut nici un motiv să sufere de pe urma oamenilor decăzuţi, care acţionau conform predestinării Sale. Mai mult ca atât, în Evanghelia lui Ioan scrie că oricine crede în Hristos nu va pieri, ci va avea viaţă veşnică, ceea ce înseamnă că nimănui nu-i sunt predestinate suferinţe.

Doctrina despre aceea că rezultatul acţiunilor omului este determinat nu de predestinarea lui Dumnezeu, ci de eforturile omului însuşi, este susţinută de binecunoscutul verset biblic: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.” Dacă fiecare acţiune umană ar avea în final rezultatul predestinat de Dumnezeu, atunci de ce Isus sublinia importanţa efortului uman? Biblia ne învaţă să ne rugăm pentru fraţii noştri bolnavi, sugerând că boala şi sănătatea nu depind în întregime numai de predestinarea lui Dumnezeu. Dacă totul ar fi fost determinat de către un destin inevitabil, predestinat de Dumnezeu, atunci toate rugăciunile noastre nu ar ajuta la nimic.

Deoarece Dumnezeu este absolut, ne-am putea aştepta că predestinările Lui sunt la fel absolute şi nu mai pot fi schimbate prin eforturile umane. Prin urmare, dacă acceptăm doctrina tradiţională că toate lucrurile sunt predestinate în mod absolut de Dumnezeu, atunci trebuie să concluzionăm că nici un efort al omului, inclusiv rugăciunea, predica sau acţiunile de caritate, nu pot influenţa în nici un fel providenţa lui Dumnezeu de restaurare. Orice alt efort dincolo de desfăşurarea firească a evenimentelor ar fi complet inutil.

Deoarece în Biblie există numeroase pasaje pentru a argumenta oricare din aceste două doctrine opuse, controversa privind subiectul predestinării a fost inevitabilă. Cum poate Principiul rezolva această problemă? Vom trata problema predestinării, analizând-o în câteva teme.

Secţiunea 1. Predestinarea Voinţei lui Dumnezeu
Secţiunea 2. Predestinarea modului de îndeplinire a Voinţei lui Dumnezeu
Secţiunea 3. Predestinarea cu privire la oameni
Secţiunea 4. Elucidarea versetelor biblice care susţin doctrina predestinării absolute

Pentru oamenii decăzuţi care căută salvarea, probabil cele mai importante întrebări dintre cele multe pe care trebuie ei să le rezolve privesc Hristologia. Subiectele care alcătuiesc scopul acesteia includ, Sfânta Treime, care se ocupă de relaţia dintre Dumnezeu, Isus şi Sfântul Duh, la fel, renaşterea şi relaţia dintre Isus, Sfântul Duh şi oamenii decăzuţi. Controversele în jurul acestor subiecte nu au fost niciodată clarificate pe deplin până în zilele noastre. Prin urmare, rămâne a fi o confuzie considerabilă în doctrina creştină şi în ceea ce priveşte căile credinţei. Cheia în tratarea acestor subiecte constă în înţelegerea valorii originare a fiinţelor umane. Vom discuta mai întâi această problemă, ea reprezentând fundamentul pe care putem răspunde şi la alte întrebări ale Hristologiei.

Secţiunea 1. Valoarea unei persoane care a realizat scopul creaţiei
Secţiunea 2. Isus şi omul care a împlinit scopul creaţiei
Secţiunea 3. Isus şi oamenii decăzuţi
Secţiunea 4. Renaşterea şi Treimea