De Ce Avem 4 Evanghelii În Loc De Una?

De mai bine de un secol există un larg consens printre cercetători că multe dintre cărţile Noului Testament nu au fost scrise de persoanele a căror nume sunt ataşate de acestea. Atunci de ce nu este acest lucru cunoscut de toată lumea? De ce oamenii care merg duminică de duminică la biserică – ca să nu mai pomenim de ceilalţi – habar n-au de acest lucru? Nu cred că e prea greu de ghicit...

Cele patru Evanghelii sunt scrise în limba greacă de autori bine pregătiţi şi educaţi, între 30 şi 60 de ani după moartea lui Iisus. Adepţii lui Iisus erau totuşi oameni simpli, vorbitori de arameică din Galileea, care evident nu vorbeau greaca şi cu atât mai puţin ar fi fost în stare să compună (sau să citească) relatări lungi în această limbă. Evangheliile Noului Testament au fost scrise nu de aceia care l-au urmat îndeaproape pe Iisus şi au trăit în aceiaşi perioadă cu el, ci mai târziu, de creştini cu educaţie superioară, care şi-au bazat poveştile pe tradiţia orală care a circulat în anii de după moartea lu Iisus. De fapt, Evangheliile nici măcar nu afirmă că ar fi fost scrise de martori oculari.

...ce nu ştie marea majoritate a oamenilor este că aceste titluri au fost adăugate de creştinii din secolul al II-lea, la mai multe decenii după ce cărţile fuseseră scrise, pentru a se putea spune că sunt de origine apostolică.

Cu toate acestea, creştinii au crezut timp de secole întregi că ele au fost scrise cu adevărat de aceşti oameni: de doi dintre discipolii lui Iisus – vameşul Matei (ca şi martor ocular) şi Ioan, ucenicul cel mai iubit (ca şi martor ocular) - şi de doi dintre însoţitorii apostolilor - Marcu, secretarul lui Petru (martor ”indirect”, prin Petru) şi Luca, însoţitor al lui Pavel (nici Luca, nici Pavel nu l-au întâlnit pe Iisus în timpul vieţii sale).

Acestea sunt de fapt numele din titlurile acestor cărţi. Dar ce nu ştie marea majoritate a oamenilor este că aceste titluri au fost adăugate de creştinii din secolul al II-lea, la mai multe decenii după ce cărţile fuseseră scrise, pentru a se putea spune că sunt de origine apostolică. Dar cărţile în sine erau anonime (nu aveau nume de autori). Citiţi-le din nou ştiind aceasta şi vă veţi convinge. Cu două excepţii, nu există persoana I narativă nicăieri în aceste cărţi. Nu există nici un loc unde să se spună ceva de genul: ”Apoi Iisus şi cu mine am mers la Ierusalim şi acolo...”. Aceste cărţi vorbesc mereu la persoana a III-a, despre ce fac alţi oameni. Chiar şi când este narat momentul în care Matei este chemat pentru a deveni discipol, se vorbeşte despre ”el” nu despre ”mine”:
Matei 9

9. Şi plecând Iisus de acolo, a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vino după Mine. Şi sculându-se, a mers după El.

Nu există nimic care să îţi dea de bănuit că autorul vorbeşte despre el însuşi. Dar să luăm  primul fragment scris la persoana I:
Luca 1

1. Deoarece mulţi s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi,
2. Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început şi au fost slujitori ai Cuvântului,
3. Am găsit şi eu cu cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ţi le scriu pe rând,
4. Ca să te încredinţezi despre temeinicia învăţăturii pe care ai primit-o.

Autorul evangheliei după Luca face clar faptul că istorisirea sa nu este bazată pe mărturia personală ci pe a celor ce le-au văzut de la început.

Cu Ioan este şi mai clar. La sfârşitul Evangheliei autorul scrie:
Ioan 21

24. Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim că mărturia lui e adevărată”.

Observaţi cum autorul face o distincţie între sursa lui de informaţii - ”ucenicul care mărturiseşte despre acestea” - şi el însuşi - ”(noi) ştim că mărturia lui e adevărată”. EL vs. NOI: acest autor nu este discipolul lui Iisus. El doar pretinde că şi-a primit o parte din informaţii de la un discipol.

Şi, evident, titlurile nu reprezintă părţi originale ale cărţilor. Oricine a numit prima Evanghelie, ”Evanghelia după Matei” era altcineva decât autorul, o persoană care ne spune cine anume, după părerea sa, a scris această Evanghelie. Dacă autorul ar fi dat propriei sale cărţi un titlu, el nu ar fi spus ”după” cine era cartea; el ar fi numit-o ceva de genul ”Evanghelia lui Iisus Cristos”.

Ce ştim despre ucenicii lui Iisus?

Au scris aceşti oameni despre viaţa lui? Problema este că istoricii au ajuns la concluzia că cea mai mare parte a populaţiei din zilele lui Iisus era analfabetă şi prin urmare, nu putea să scrie, nici să citească.

Este important să reflectăm un minut asupra naturii adepţilor lui Iisus, aşa cum reiese din cele câteva surse care se întâmplă să ne fie disponibile. Cele mai timpurii şi mai bune informaţii despre ei vin chiar din Evanghelii precum şi din Faptele Apostolilor.

Iisus era din Galileea rurală. Adepţii lui erau evrei simpli din această regiune, şi, în marea lor majoritate, probabil fermieri (amintiţi-vă parabolele lui despre seminţe, plante, copaci şi recolte), pescari şi alţii asemenea. Au scris aceşti oameni despre viaţa lui? Problema este că istoricii au ajuns la concluzia că cea mai mare parte a populaţiei din zilele lui Iisus era analfabetă şi prin urmare, nu putea să scrie, nici să citească. Este dificil de stabilit care erau gradele de alfabetizare în antichitate, dar studiul modern cel mai demn de încredere, condus de profesorul William Harris de la Universitatea din Columbia, arată că în cea mai prosperă perioadă a antichităţii, numai 10-15% din populaţie era minimum alfabetizată (adică ştia să citească şi poate să semneze documente simple, precum contractele).

Aceasta înseamnă că, în cele mai prospere vremuri, 85-90% din populaţie era analfabetă. Aceia care ştiau să citească şi, posibil, să scrie (scrisul necesită pregătire mai îndelungată) erau indivizi din clasele sociale superioare care aveau timpul şi resursele necesare educaţiei copiilor lor. Iisus însuşi a putut în mod cu totul excepţional să citească (Luca 4:16-20), dar nimic nu indică că ar fi putut să şi scrie. Rata de alfabetizare era mult mai scăzută într-un loc precum Galileea rurală, unde majoritatea oamenilor erau fermieri, pescari sau meşteşugari care de-abia îşi puteau duce zilele şi care nu aveau nevoie să înveţe literele. Dar adepţii lui Iisus? Singura referire explicită la nivelul lor de alfabetizare este în cartea Faptele, care arată că doi dintre discipolii principali, Petru şi Ioan, erau de fapt analfabeţi:
Fapte 4

13. Şi văzând ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi ştiind că sunt oameni fără carte şi simpli, se mirau, şi îi cunoşteau că fuseseră împreună cu Iisus;

Dar ceilalţi? Avem puţine motive să credem că situaţia lor era diferită. Profesia de medic a lui Luca poate stârni un oarecare respect, dar să nu uităm ce însemna să fii medic nu mai departe de acum un secol-două, ca să nu mai vorbim de acum 2000 de ani!

Despre autorii reali ai evangheliilor

Deşi au existat cercetători care au afirmat că Evangheliile au fost scrise original în arameică, dintr-o mulţime de motive tehnice şi lingvistice consensul astăzi este că Evangheliile au fost scrise în limba greacă.

Cu toate că şi-au păstrat identităţile anonime, putem afla câteva lucruri despre autorii reali din cărţile pe care le-au scris. Dar ceea ce descoperim se află în completă contradicţie cu ceea ce ştim despre ucenicii lui Iisus. Autorii evangheliilor au fost extrem de educaţi, creştini vorbitori de limba greacă care probabil au locuit în afara Palestinei.

Deşi au existat cercetători care au afirmat că Evangheliile au fost scrise original în arameică, dintr-o mulţime de motive tehnice şi lingvistice consensul astăzi este că Evangheliile au fost scrise în limba greacă. Aşa cum am arătat, doar aproximativ 10% din populaţia Imperiului Roman, în cel mai fericit caz, putea citi, şi chiar mai puţini puteau scrie propoziţii. Foarte puţini puteau compune naraţiuni la nivel rudimentar, ca să nu mai vorbim de lucrări literare de anvergura Evangheliilor. Cercetătorii dezbat unde au trăit şi lucrat aceştia, dar neştiinţa autorilor în geografia Palestinei şi în obiceiurile evreieşti, sugerează că şi-au compus operele altundeva pe cuprinsul Imperiului – probabil într-o zonă urbană mare, unde ar fi putut primi o educaţie decentă şi unde trăia o comunitate relativ mare de creştini.

Dar nu este posibil ca, să zicem, Ioan să fi scris Evanghelia la bătrâneţe? Ar fi fost posibil. Dar asta ar fi însemnat ca după moartea lui Iisus, Ioan să se fi decis să meargă la şcoală şi să se educe. Să înveţe bazele cititului şi a scrisului la un nivel acceptabil, precum şi limba greacă destul de bine astfel încât să o vorbească fluent. Pe la vârsta bătrâneţii ar fi trebuit să stăpânească deja arta compoziţiei astfel încât să devină capabil să scrie Evanghelia. Este acest lucru probabil? Foarte puţin. Atât Ioan cât şi ceilalţi ucenici, aveau alte preocupări după moartea lui Iisus: ei credeau că trebuie să convertească lumea şi să conducă biserica, lucru care nu mai lăsa prea mult timp pentru studiu minuţios.

Sursele evangheliilor

Prima generaţie de creştini nu vedea de ce ar fi fost nevoie de o înregistrare scrisă a cuvintelor şi faptelor lui Iisus. Întoarcerea acestuia şi restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu era văzută ca iminentă – atunci de ce să se deranjeze cineva cu conservarea poveştilor, dacă lumea oricum avea să se sfârşească?

...după moartea lui Iisus, discipolii au povestit viaţa lui aşa cum şi-au amintit-o; apoi oamenii cărora le-au povestit au povestit mai departe, iar aceia, la rândul lor, au povestit şi ei altora, care au povestit şi ei mai departe.

Din moment ce şi aceşti autori anonimi trebuie să fi avut anumite surse pentru relatările despre Iisus (întrucât oricine afirmă ceva despre el, fie a avut o sursă, fie a născocit una), de unde şi-au obţinut ei informaţiile?

Din fericire, la începutul Evangheliei respective, unul dintre autori, Luca (voi continua să le spun pe numele lor tradiţionale, deşi nu le cunoaştem adevărata identitate), aminteşte sursele folosite: scrieri anterioare despre Iisus şi relatări din tradiţia orală care circulau pe atunci (Luca 1, 1-4 - citat mai sus). Din păcate multe dintre aceste surse anterioare au dispărut. Dar nu fără urmă. Experţii sunt convinşi că au identificat două surse care le-au fost disponibile lui Luca şi colegului său evanghelist Matei.

Prima este Evanghelia după Marcu. Încă din secolul al XIX-lea, experţii în Noul Testament şi-au dat seama că Evanghelia după Marcu a fost prima Evanghelie, scrisă probabil în anul 75 sau 70 d. Hr. şi că Matei şi Luca au scris Evangheliile lor la numai 10 ani după Marcu, a cărui Evanghelie au folosit-o, luând din ea multe dintre pildele despre Iisus.

Dar Matei şi Luca au în comun şi alte pilde, care nu apar în Marcu. De unde provin ele? Aici intervine teoria despre o evanghelie astăzi pierdută, documentul Q. Q este numele folosit de experţii în Noul Testament pentru a se referi la o sursă ipotetică, disponibilă lui Matei şi Luca deopotrivă (însă nu şi lui Marcu şi Ioan), care conţinea multe dintre învăţăturile memorabile ale Iisus, inclusiv rugăciunea Tatăl Nostru şi Fericirile, care sunt incluse în Matei şi Luca, dar nu în Marcu. Q este abrevierea de la Quelle, cuvântul german care înseamnă ”sursă”.

Însă Luca şi Matei au şi pilde unice, care nu există în alte Evanghelii. De aceea, experţii au ajuns la concluzia că fiecare dintre aceşti autori a avut acces la alte surse care nu s-au păstrat, scrieri vechi şi relatări orale despre ceea ce a spus şi făcut Iisus şi care sunt de obicei numite M (sursa specială a lui Matei) şi L (sursa specială a lui Luca).

Dar Ioan? Evanghelia lui Ioan nu seamănă deloc cu celelalte trei. În afară de relatarea patimilor (suferinţelor şi moartea lui Iisus), cele mai multe pilde şi fapte ale lui Iisus din Evanghelia după Ioan se găsesc numai în Ioan, tot aşa cum cea mai mare parte din celelalte trei Evanghelii NU se află în Ioan. Deci Ioan trebuie să fi avut la dispoziţie alte surse scrise şi orale, care nu se păstrează. Critica textuală indică că aceasta a fost scrisă în trei ”straturi” ajungând la forma actuala probabil între anii 90 şi 100, fiind astfel cea mai târzie dintre evangheliile canonice.

Evanghelia pe care o posedăm a fost scrisă direct în greacă şi nu este, şi nu poate fi o traducere din ebraică sau din arameică: mărturie stă prezenţa unei terminologii cu forme stilistice şi cu jocuri de cuvinte posibile numai în limba greacă. De exemplu dialogul dintre Nicodim şi Isus (Ioan 3:1-12) se bazează pe un joc de cuvinte care e imposibil în arameică, fiind posibil doar în greacă.

               documente existente
_ _ _ _ _ _ documente ipotetice
               relaţia acceptată între surse
_ _ _ _ _ _ nu există un consens general

S-a vorbit despre sursele scrise din spatele celor patru Evanghelii. Dar de unde şi-au luat informaţiile aceste surse pierdute? Până la urmă, din moment ce discipolii lui Iisus nu scriau ce spunea şi ce făcea Iisus, relatările despre Iisus trebuie să fi fost scrise pe baza tradiţiei orale.

Prima generaţie de creştini nu vedea de ce ar fi fost nevoie de o înregistrare scrisă a cuvintelor şi faptelor lui Iisus. Întoarcerea acestuia şi restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu era văzută ca iminentă – atunci de ce să se deranjeze cineva cu conservarea poveştilor, dacă lumea oricum avea să se sfârşească? Aşa că acestea au fost transmise pur şi simplu pe cale orală, în primul rând ca mijloc de predicare şi atragere a altor adepţi. Dar prima generaţie începea încet să se stingă şi speranţele pentru o apropiată A Doua Venire s-au estompat, aşa că a apărut necesitatea păstrării cuvintelor lui Iisus pentru posteritate.

Cu alte cuvinte, după moartea lui Iisus, discipolii au povestit viaţa lui aşa cum şi-au amintit-o; apoi oamenii cărora le-au povestit au povestit mai departe, iar aceia, la rândul lor, au povestit şi ei altora, care au povestit şi ei mai departe. Circulaţia pe cale orală a relatărilor despre viaţa lui Iisus a continuat un număr de ani până când cineva a scris totul (de exemplu Marcu şi Q). şi atunci, cele mai vechi relatări scrise pe care le avem, ca şi sursele scrise pe care se bazează ele, îşi au originea în aceste mărturii care s-au transmis pe cale orală an după an.

Ca de obicei, mai există şi alte ipoteze, nu este singurul scenariu plauzibil, dar are o reputaţie ”bună” printre cercetătorii Bibliei, iar dovezile mi se par destul de coerente pentru a-i da creditul cuvenit...

Tradiţia şi autorii

Majoritatea cărţilor Noului Testament sunt sub nume ale unor oameni care de fapt nu le-au scris. Acest lucru este bine cunoscut de cercetători de mai bine de un secol şi este predat la scară largă în şcolile teologice creştine din lume.

De ce în tradiţie apare totuşi că cele patru Evanghelii au fost scrise de apostoli sau de însoţitori ai acestora?

Primul autor creştin care să pomenească limpede despre Evanghelii a fost Iustin Martirul, care în 150 d. Hr. se referea la ele ca fiind ”Memoriile apostolilor”, dar nu le numeşte după autorii lor. Prima referire validă la cele patru Evanghelii cu numele tradiţionale apare în scrierile părintelui bisericii, Irineu, episcopul de Lyon. Din dovezile existente, nici un scriitor creştin înainte de Irineu nu are vreo cunoştinţă de vreo Evanghelie numită ”după Matei, Marcu, Luca sau Ioan” , deşi acestea în mod evident existau deja. Aceasta îi include şi pe autorii epistolelor din Noul Testament.

Într-o carte în cinci volume în care atacă ereziile creştine, Irineu numeşte cele patru Evanghelii ale bisericii după Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Pe vremea acestuia (180 d. Hr) nu este surprinzător faptul că părinţii bisericii vroiau să ştie cine a scris aceste cărţi anonime. Deja existau o mulţime de alte evanghelii în circulaţie – multe dintre ele pretinzând că au fost scrise de asemenea de discipoli ai lui Iisus, de exemplu, Petru, Toma şi Filip. Cum se putea decide care dintre Evanghelii aveau origini apostolice?

Aceasta a fost o problemă spinoasă, deoarece cele mai multe dintre aceste ”alte” Evanghelii reprezentau perspective teologice declarate eretice. Cum poate ştii cineva adevăratele învăţături ale lui Iisus? Doar acceptând Evangheliile care chiar au fost scrise de ucenici sau de tovarăşi apropiaţi ai acestora. Dar Evangheliile care au fost acceptate ca autoritate în cercurile lui Irineu erau original anonime. Soluţia problemei pentru validarea acestor texte era evidentă: trebuiau să fie atribuite unor autorităţi reale, bine stabilite.

Tradiţia spunea că Matei a scris o evanghelie. Prin urmare cea care este acum prima noastră Evanghelie, a ajuns să fie acceptată ca Evanghelia după Matei. Despre Marcu se credea că a fost un tovarăş al lui Petru: a doua Evanghelie a ajuns să fie asociată cu el, dând astfel viziunea lui Petru despre Iisus. Autorul celei de-a treia Evanghelii a scris două volume: al doilea volum - Faptele - îl portretizează pe Pavel ca un erou. Aşa că liderii bisericii au hotărât că trebuie să fi fost scrisă de un companion al lui Pavel, aşa că au atribuit-o lui Luca. şi, ca să închidem cercul, ce-a de-a patra Evanghelie, care spune explicit că nu a fost scrisă de un martor ocular, a fost atribuită totuşi lui Ioan, unul dintre cei mai apropiaţi discipoli ai lui Iisus (el de fapt nu este numit niciodată în cea de-a patra Evanghelie).

Aşadar avem un răspuns la întrebarea noastră finală şi anume de ce aceste evanghelii sunt aşa de diferite una de cealaltă:
Deci, cel mai probabil, ele nu au fost scrise de tovarăşi ai lui Iisus, au fost scrise ceva mai târziu de oameni care nu l-au cunoscut personal pe Iisus, care au locuit în altă ţară (sau ţări) şi care vorbeau altă limbă decât Iisus. Ei sunt diferiţi unul de altul, pentru că probabil nici nu se cunoşteau între ei, au avut surse diferite de informare (deşi Matei şi Luca l-au copiat pe Marcu) şi au modificat poveştile pe baza înţelegerii lor proprii a personajului Iisus.

Faptul că Evangheliile nu au fost scrise de apostoli nu este un lucru neobişnuit pentru Noul testament. Ba din contră, le face chiar obişnuite. Majoritatea cărţilor Noului Testament sunt sub nume ale unor oameni care de fapt nu le-au scris. Acest lucru este bine cunoscut de cercetători de mai bine de un secol şi este predat la scară largă în şcolile teologice creştine din lume. Ca rezultat, mulţi dintre preoţi ştiu aceste lucruri la fel de bine. Dar pentru mulţi oameni obişnuiţi, acestea reprezintă noutăţi...

© https://gandeste-rational.blogspot.com