Omul are suflet

• Axiome

  ...

Matei 16:26

Conform unor învățături „Sufletul” = întreaga persoană vie. Adică omul nu are un suflet, ci este un suflet, deci „sufletul” nu este o esență spirituală separată de trup, ci echivalează cu persoana întreagă, omul viu.

Însă în Biblie există versete în care „sufletul” este menționat separat de trup
Matei 10:28

Aici este clar că trupul și sufletul sunt entități distincte.
Dacă sufletul este însăși persoana, iar în Biblie sunt contrapuse „trupul” și „sufletul” aceasta contrazice logica definiției.

Matei 28:19
Iarăși se face distincția între trup și suflet, ceea ce sugerează existența independentă a sufletului.

Apocalipsa 6:9-10
În verset se vorbește despre „sufletele celor uciși” care strigă către Dumnezeu, ceea ce implică existența lor după moartea fizică. Dacă sufletul = persoana în corp fizic, cum poate aceasta să existe și să comunice cu Dumnezeu fără trup?
Cei care neagă existența sufletului spun că „sufletele sub altar” nu ar fi ființe conștiente în cer, ci o imagine profetică — sângele martirilor, asemenea sângelui jertfelor, este „la baza altarului” și strigă pentru dreptate, exact cum sângele lui Abel „striga din pământ” (Geneza 4:10). Deci pentru ei, tabloul nu dovedește existența unui suflet nemuritor, ci e doar o reprezentare a faptului că Dumnezeu ține cont de jertfa lor și le va face dreptate la momentul hotărât.
Însă astfel de interpretare este o circularitate teologică, deoarece ei pornesc de la premisa fixă: „sufletul nemuritor nu există, omul nu are spirit conștient după moarte”. Cu această idee în minte, când întâlnesc texte ca Apocalipsa 6:9-10, unde „sufletele celor înjunghiați” vorbesc și cer dreptate, ei nu pot accepta sensul firesc al cuvintelor. Atunci, reinterpretarea lor („nu sunt suflete reale, ci doar o imagine simbolică a sângelui vărsat”) nu decurge din text, ci din dogma deja stabilită.
Astfel:
- Ei afirmă mai întâi dogma („nu există suflet conștient”)
- Apoi citesc Biblia prin acea lentilă
- Iar când textul pare să contrazică dogma, îl declară automat „simbolic”
Rezultatul e un cerc închis: doctrina definește interpretarea textului, iar interpretarea textului este folosită drept confirmare a doctrinei.
În timp ce Principiul Divin abordează invers: textul este lăsat să-și exprime mesajul, iar experiența spirituală și logica providenței confirmă că omul are spirit etern. Așadar, „circularitatea” apare pentru că cei ce neagă existența sufletului își apără schema doctrinară în loc să lase Scriptura să vorbească în ansamblul ei.
Deci, din punct de vedere logic acest pasaj arată tocmai realitatea existenței lumii spirituale. „Sufletele” nu sunt doar o metaforă, ci persoane reale care au trecut în cealaltă parte, iar strigătul lor exprimă dorința ca providența să se împlinească. Ei nu cer răzbunare pământească, ci realizarea dreptății și instaurarea Împărăției. Astfel se confirmă că omul are un spirit conștient care continuă să trăiască după moartea fizică.

Luca 16:22-23
Versetele descriu povestea lui Lazăr și bogatul, unde sufletele continuă să existe și să fie conștiente după moartea trupului, ceea ce contrazice din nou ideea că sufletul = viața trupului.
Parabola bogatului și a lui Lazăr arată foarte clar două stări după moarte: Lazăr „în sânul lui Avraam”, adică într-o stare de mângâiere, iar bogatul „în Locuința morților, în chinuri”. Din text reiese o conștiință activă, dialog, memorie și simțire după moartea fizică.
Cei ce neagă existența sufletului însă interpretează parabola în mod strict simbolic, spunând că nu este vorba de suflete reale după moarte, ci o ilustrație despre starea spirituală a două clase de oameni: cei smeriți, asemănați cu Lazăr, care primesc favoarea lui Dumnezeu, și cei bogați/îngâmfați, asemănați cu bogatul, care pierd binecuvântarea. Pentru ei, detaliile (focul, picătura de apă, dialogul cu Avraam) nu descriu realități, ci sunt doar un tablou figurativ.
Aceasta însă devine din nou o circularitate teologică. Deoarece ei pornesc de la ideea că sufletul nu poate exista separat de trup, atunci orice text care pare să arate contrariul este forțat să fie „parabolă” și „simbol”. Dar citind simplu pasajul, el confirmă exact ceea ce neagă doctrina lor: conștiința omului după moarte și existența lumii spirituale.

Dacă sufletul omului este doar viață în corp fizic, atunci echivalarea tuturor ființelor vii (inclusiv a animalelor, păsărilor, peștilor, insectelor, reptilelor, plantelor, ciupercilor, bacteriilor, virusurilor) cu oamenii devine inevitabilă, deoarece în Geneza 1:20-21* cuvântul „suflet” este folosit și pentru animale. Acest lucru subminează statutul unic al omului în antropologia biblică, unde este creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”
*În traducerea română obișnuită (Cornilescu sau sinodala ortodoxă) în Geneza 1:20-21 nu apare explicit cuvântul „suflet”. Totuși, în textul ebraic stă altfel.
În Geneza 1:20-21, textul original folosește expresia „nefeș chayah” (נֶפֶשׁ חַיָּה), care se traduce literal „suflet viu” sau „ființă vie”. Aceeași expresie apare pentru animale și păsări în Geneza 1:20-21, și pentru om în Geneza 2:7 („omul s-a făcut un nefeș chayah, un suflet viu”).
De exemplu, o traducere mai literală (Young’s Literal Translation, KJV 1611 sau chiar Septuaginta greacă cu termenul „ψυχὴ ζῶσα” = „suflet viu”) redă Geneza 1:20-21 astfel:

Deci, Biblia ebraică aplică termenul „nefeș” nu doar omului, ci și animalelor, ceea ce creează tensiune teologică dacă definim „sufletul” doar ca „viață biologică”.

În biblii tradiționale
Luca 23:43

Această promisiune făcută de Iisus unui dintre tâlharii răstigniți arată că sufletul există după moartea trupului, deoarece el nu putea fi cu Iisus în rai prin corp.
Există o reinterpretare pentru Luca 23:43 care schimbă sensul și contextul pentru a se potrivi cu învățătura despre lipsa sufletului. Reinterpretarea modifică punctuația astfel:
„Adevărat îți spun astăzi: vei fi cu mine în Paradis.”
Să vedem dar cum apare versetul în manuscrisele grecești?
În greaca koine (limba originală a Noului Testament), versetul este: „ἀμὴν σοι λέγω, σήμερον μετ᾽ ἐμοῦ ἔσῃ ἐν τῷ παραδείσῳ”
Traducere literală: „Adevărat îți spun, astăzi vei fi cu mine în Paradis.”
Observație gramaticală importantă: „σήμερον” (astăzi) apare nu imediat după „îți spun” ci după virgulă, înainte de „vei fi cu mine în Paradis”.
În greacă nu există semne de punctuație în manuscrisele originale. Punctuația este o adăugare a traducătorilor în funcție de sensul contextului.
Cum au înțeles acest verset traducerile istorice?
Toate traducerile istorice majore (înainte de apariția reinterpretărilor) redau acest verset astfel:
- Biblia latină Vulgata (secolul IV): „Amen dico tibi: hodie mecum eris in paradiso.”
- King James Version (1611): „Verily I say unto thee, Today shalt thou be with me in paradise.”
- Biblia Ortodoxă și Catolică: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.”
Toate indică clar că evenimentul se petrece „astăzi” – adică în aceeași zi, tâlharul va fi cu Isus în rai.
Deci modificarea în favoarea reinterpretării este doctrinară, nu gramaticală — deoarece:
În sursa greacă, cuvântul „astăzi” este mai firesc asociat cu „vei fi cu mine”.
Nu are sens ca Isus să spună „astăzi îți spun”, pentru că evident că îi spune în acel moment — nu ieri, nici mâine. Deci „astăzi” ca referință temporală la „a spune” este redundantă și lipsită de scop, comparativ cu cazul dacă e folosită pentru „vei fi”.
Concluzie obiectivă (lingvistică și istorică):
- Versiunea tradițională corespunde mai bine structurii frazei în limba greacă și intenției naturale a textului.
- Nu există dovezi că în manuscrisele vechi „astăzi” trebuia legat de „îți spun”.
- Doctrina reinterpretării îi forțează să mute punctuația, pentru a evita învățătura că sufletul omului supraviețuiește morții fizice și poate merge în „Paradis”
Prin urmare există temei solid să afirmăm că această modificare a reinterpretării nu este fidelă textului original, ci o adaptare în suportul doctrinei anti-suflet nemuritor, și este un caz clar de traducere doctrinară, nu filologică.

Romani 7:22-25

Romani 8:6
În aceste versete este o divizare clară dintre carne (corp fizic) și duh (suflet).

În Biblie sunt versete care sugerează că Adam și Eva comunicau direct cu Dumnezeu
Geneza 2:16-17
În acest verset se menționează că Dumnezeu i-a dat lui Adam porunca să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Aceasta sugerează o comunicare directă, deoarece Dumnezeu i se adresează lui Adam cu o instrucțiune specifică.

Geneza 3:8-10
În acest pasaj, după ce Adam și Eva au păcătuit, se spune că au auzit „glasul Domnului Dumnezeu umblând prin grădină”. Aceasta sugerează că Dumnezeu obișnuia să fie prezent în grădină și, probabil, comunica direct cu ei.

Geneza 3:9-13
După ce Adam și Eva s-au ascuns, Dumnezeu vorbește direct cu ei, le pune întrebări și ascultă răspunsurile lor, ceea ce indică, de asemenea, o comunicare directă.
Dumnezeu este ființă spirituală și nu poate fi perceput prin intermediul a careva din cele 5 simțuri fizice ale corpului fizic.
Aceste versete indică faptul că, înainte de căderea în păcat, Adam și Eva aveau o relație apropiată și comunicau direct cu Dumnezeu, însă evident că nu prin corpul fizic, ci într-o formă spirituală, prin intermediul simțurilor spirituale ale eului spiritual, adică a sufletului, care le permitea să fie conștienți de prezența lui Dumnezeu și să-i audă glasul.

Verset care demonstrează comunicarea celor vii fizic cu cei biologic morți
Matei 8:28-29
Cum pot fi clasificate aceste ființe demonice, ca corpuri fizice ori ca ființe spirituale?
O ființă spirituală nu este oare același lucru ca și o ființă care are spirit, suflet?
Aceste ființe spirituale demonice menționate în biblie evident că nu au corp fizic, atunci ce au ele, dacă nu spirit? Altfel cum puteau ele trece dintro ființă spirituală în alta?

Matei 10:28
Isus face o distincție clară între trup (care poate fi ucis de oameni) și suflet (care nu poate fi ucis de oameni)
Aceste versete tocmai spun că este suflet și sufletul celui păcătos suferă în infern - o sferă spirituală.
*Expresia „trupul în gheenă” nunu trebuie luată în sens materialist strict, ci figurat și simbolic.
„Trupul” și „sufletul” împreună desemnează întreaga persoană – existența totală a omului. Dumnezeu are puterea de a hotărî nu doar asupra vieții pământești, ci și asupra destinului veșnic al ființei umane.
„Gheenă” (din ebraicul Gê-Hinnom, Valea Hinom) era un loc lângă Ierusalim unde se ardeau gunoaie și cadavre. A devenit un simbol pentru distrugere finală sau pentru judecata divină.
Astfel, versetul nu spune că trupul fizic merge într-un iad spiritual, ci că omul, ca întreg (inclusiv dimensiunea lui spirituală), poate fi exclus definitiv din planul vieții cu Dumnezeu.
„Pierderea sufletului” în gheenă nu înseamnă anihilarea completă, ci separarea permanentă de Dumnezeu și de iubirea Sa. Spiritul rămâne etern, dar poate suferi în gheena spirituală din cauza condiției sale degradate. Gheena este o stare de conștiință și separare, nu dispariția totală.

1 Corinteni 15:45
Această afirmație indică în mod direct existența sufletului la om prin câteva aspecte. Este o menționare explicită a sufletului viu. Versetul îl descrie pe Adam ca fiind „un suflet viu” (în greacă: „ψυχὴν ζῶσαν” – „psuchēn zōsan”), ceea ce arată clar că sufletul este parte a esenței umane. Fără suflet, Adam nu ar fi fost viu.
Prin urmare, versetul confirmă că omul are suflet, iar acesta nu este doar o metaforă pentru viața biologică, ci o realitate spirituală esențială.

Geneza 2:7
Aici Biblia manifestă separarea clară dintre noțiunile de trup și suflet: Adam a fost format din țărână (trupul) și abia prin suflarea de viață el a devenit un suflet viu. Aceasta subliniază dualitatea esențială a omului – trupul material și sufletul nematerial, care împreună formează omul viu.
Omul devine „un suflet viu” prin unirea dintre corpul fizic (țărâna pământului) și spiritul primit de la Dumnezeu (suflarea vieții). Sufletul viu include atât partea fizică, cât și cea spirituală. După moarte, corpul fizic se întoarce în pământ, dar spiritul (partea eternă a omului) continuă să trăiască în lumea spirituală.
Ideia că omul este doar trup, un „organism viu” fără suflet distinct nu corespunde logicii biblice. Folosirea termenului „suflet viu” în acest verset separă conceptul de viață (suflare) de simpla existență biologică, arătând că sufletul este o componentă spirituală distinctă a omului.

Unde se află emoţiile, intelectul şi voinţa omului, și respectiv tendința spre adevăru, frumos şi bine?
Ele își au rădăcina în suflet (spirit). Trupul oferă simțurile și impulsurile biologice, dar rațiunea, conștiința și setea după adevăr, frumos și bine se nasc în suflet.

Unde se naște tendința spre bine ori rău și conflictul interior?
Conflictul apare la nivelul sufletului, atunci când acesta trebuie să decidă între dorințele trupului și chemarea conștiinței. Trupul înclină spre instincte și plăceri imediate, sufletul înclină spre valori eterne și armonie cu Dumnezeu.

Corpul fizic al omului (carne) tinde spre Dumnezeu?
Trupul singur nu are această tendință. El caută supraviețuire, plăcere și confort. Aspirația către Dumnezeu vine din suflet, care dă sens vieții biologice.

Prin ce ne adresăm la Dumnezeu în rugăciune?
Prin suflet, prin dimensiunea interioară și spirituală a ființei noastre. Gura și vocea aparțin trupului, dar ceea ce ajunge la Dumnezeu este mișcarea inimii și a spiritului.

Doar existența sufletului explică de ce omul caută mereu sens, adevăr și comuniune cu Dumnezeu.

Versete folosit pentru a nega nemurirea sufletului și a spune că omul nu are o parte spirituală veșnică
Ezechiel 18:4
Termenul „suflet” în vechiul testament (ebraicul nephesh) are sensuri multiple: viață, persoană, ființă, deci versetul se referă la responsabilitate personală, nu la natura ontologică a sufletului. Aici, moartea sufletului, adică a ființei sau persoanei care păcătuiește înseamnă separarea de Dumnezeu, sursa vieții și iubirii, și nu implică dispariția completă a sufletului, ci o stare de înstrăinare spirituală. Chiar și atunci când o persoană păcătuiește și „moare” spiritual, spiritul său continuă să existe, dar într-o condiție de suferință și întuneric.
Interpretarea versetului în favoarea sufletului care moare este dogmatică și reduce sensul complex al termenului la o singură idee.

Psalmul 145:4
„Duhul” (hebr. rûach, adică „respiraţie” ori „suflare de viață”) părăseşte omul la moartea fizică.
Planurile” sau „gândurile”, proiectate de mintea noastră în viața fizică, se sfârșesc” în aceiași zi — adică, odată cu moartea fizică, se încheie existența pământească a omului.
Duhul menționat în acest verset se referă la suflarea vieții care susține corpul fizic, dar spiritul etern al omului continuă să trăiască. Pierderea „planurilor” și întoarcerea în țărână descriu sfârșitul existenței fizice, dar nu al celei spirituale. Spiritul intră în lumea spirituală pentru a-și continua evoluția.

Verset folosit pentru a nega existența sufletului
Eclesiastul 9:5-6,10
Acest verset descrie starea fizică a morților din perspectiva vieții pământești. Morții nu mai au legături cu lumea materială, dar spiritul lor continuă să trăiască și să interacționeze în lumea spirituală. „Nu știu nimic” se referă la faptul că morții nu mai participă la evenimentele de pe pământ, dar nu neagă conștiința lor spirituală.