Cărţile Apocrife Ale Noului Testament. Evanghelia Lui Petru
- Publicat de Eugen G.
Existenţa unei opere apocrife care poartă acest nume în antichitatea creştină a fost cunoscută de multă vreme datorită trimiterilor la aceasta din anumite scrieri patristice timpurii ce au lăsat să se înţeleagă că a fost produsă sau era actuală între creştinii cu idei docetice. O clarificare mai mare despre acest document a fost adusă de descoperirea unui fragment mai mare al acestuia la Akhmîn, în Egiptul de Sus, în iarna dintre anii 1886-1887, de către Misiunea Arheologică Franceză. Acesta este scris în limba greacă pe un manuscris pergament, la o dată undeva între secolul al şaselea şi al nouălea. Fragmentul narează o parte a patimilor, înmormântarea şi învierea lui Isus. Acesta trădează o dependenţă, în unele cazuri literale, de cele patru Evanghelii canonice, şi este, prin urmare, o mărturie valoroasă suplimentară pentru acceptarea lor timpurie.
Evanghelia are o conotaţie puternic anti-semită, în mod clar vizibilă în naraţiunea care îl exonerează de moartea lui Isus pe Pilat din Pont, atribuindu-le această vină regelui Irod Antipa şi evreilor. Chiar dacă are mai multe puncte de contact cu Evangheliile autentice, aceasta diferă curios de acestea în detalii ceea ce dovedeşte faptul că au fost tratate cu mai multă libertate. Nu au fost găsite însemnate note eretice în fragmentul recuperat, dar există pasaje care sunt uşor susceptibile de un sens heterodox. Unul dintre cele câteva pasaje extra-canonice care poate conţine o tradiţie autentică este cel care îl descrie pe Cristos aşezat în bătaie de joc pe un tron de către călăii săi. Evanghelia lui Petru este o lucrare care se află la mijloc între Evangheliile autentice şi apocrifele cu caracter pur legendar. Compoziţia sa trebuie să fie aşezată în primul trimestru sau pe la mijlocul secolului al doilea al erei creştine.
Tradiţia Evangheliei Lui Petru
Existenţa Evangheliei lui Petru este atestată de mai multe ori în literatura antică creştină, dar în toate cazurile, nici un text nu o menţionează expres şi nici nu i se spune originea.
Origene (185-250) citează Evanghelia lui Petru o singură dată în opera sa vastă. El spune că unii autori plecând de la ea au ajuns la conclizia că fraţii lui Isus erau fiii lui Iosif de la prima sotie, cu scopul de a susţine doctrina virginităţii perpetue a Mariei. Faptul că Origene se referă la Evanghelia lui Petru sau la Cartea lui Iacob i-a lăsat pe cercetători să înţeleagă că el nu cunoştea Evanghelia lui Petru.
În Istoria bisericească, Eusebiu din Cezareea, scriind după anul 324, relatează povestea lui Serapion, episcopul Antiohiei între anii 190-203. Eusebiu reproduce un extras dintr-o lucrare a lui Serapion (probabil o scrisoare) intitulată Despre o aşa-numită Evanghelie a lui Petru şi adresată comunităţii de Rhossos, nu departe de Antiohia, în care episcopul aminteşte că a vizitat comunitatea creştină care a adoptat această evanghelie şi, negând că autorul ei propriu ar fi apostolul Petru, a acceptat ca ea să fie citită, fiind în concordanţă cu linia predominantă ortodoxă. Ceva timp mai târziu, Serapion a fost informat că, de fapt, Evanghelia „a ascuns erezie”, pe care el o atribuie unui anume Marcion şi a identificat-o cu docetismul (erezia care neagă realitatea suferinţelor şi morţii lui Isus. Unii docetişti afirmau că Isus era complet divin şi deci nu putea fi om, astfel că nu putea nici să sufere şi nici să moară). Serapion spune că a citit cu atenţie evanghelia şi că a avut ocazia să regăsească, împreună cu o mare parte din doctrina reală a Mântuitorului, de asemenea, unele completări susceptibile de erezie.
Eusebiu a subliniat că apostolului Petru îi erau atribuite scrieri precum Faptele lui Petru, Evanghelia numită după Petru, aşa-numitele Predica lui Petru, Kerygma lui Petru şi Apocalipsele, care totuşi nu au fost transmise printre scriitorii catolici, şi mai mult nici unul dintre scriitorii ecleziastici, antici sau moderni, nu au făcut trimitere la aceste opere şi nici nu au recurs la ele.
Datarea Şi Compoziţia
Datarea Evangheliei lui Petru este de obicei în jurul anului 150 sau la scurt timp după aceea, din cauza dependenţei de Evangheliile sinoptice şi de Evanghelia după sfântul Ioan, urmând scrisoarea episcopului Serapion oferită de Eusebiu din Cezareea care dă termenul ante quem. Cei care nu cred mărturia episcopului Serapion tind să avanseze data de compoziţie, din cauza caracterului puternic anti-iudaic al textului, şi prevăd fie că evanghelia a fost scrisă în Palestina, fie că ruptura cu mediul ebraic avusese deja loc.
Evanghelia lui Petru spune în mod explicit că ar fi o scriere a apostolului Petru: „Eu sufeream laolaltă cu ai mei, dar ne ţineam ascunşi, cu toată durerea din inima noastră”. (7,26) „Iar eu, Simon Petru, şi fratele meu, Andrei, am luat năvoadele şi ne-am îndreptat spre mare”. (14,60)
Practica de a asocia unui text un nume al unui apostol era una comună şi servea în a oferi o mai mare autoritate acelui text. Având în vedere de consensul cercetătorilor care consideră că Evanghelia lui Petru a fost compusă cu mulţi ani după moartea apostolului, lucrarea este considerată pseudoepigrafă; însă poate fi vorba de cea mai veche scriere existentă astăzi care a circulat sub autoritatea lui Petru.
Conţinutul
Fragmentul de la Akhmîn începe imediat după spălarea mâinilor de către Pilat din Pont (episod care nu este menţionat dar poate fi intuit din continuarea textului), relatează procesul, moartea şi învierea lui Isus şi se termină cu Petru, Andrei şi Levi, probabil începutul relatării apariţiei lui Isus înviat la lacul Tiberiadei.
Critica
Caracteristic pentru evanghelie este caracterul violent anti-iudaic, astfel încât responsabilitatea pentru condamnarea lui Isus este transferată, inclusiv cea a lui Pilat şi a romanilor, direct la Irod, cel care l-a dat pe Isus evreilor care şi-au bătut joc de el, l-au biciuit şi, în final, răstignit.
Caracteristicile ereziei docetismului condamnată de către Serapion - care trebuie să fi citit întreaga evanghelie - sunt destul de vagi în fragmentul ajuns la noi: acestea ar putea fi identificate în IV,10, în care, chiar dacă era răstignit pe cruce, spre deosebire de Evangheliile sinoptice, Isus „tăcea, ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere”. Şi momentul morţii lui Isus (V,19) poate fi interpretat în cheie docetică: „Puterea mea, puterea mea, acum m-ai părăsit! Zicând acestea a fost ridicat la cer”; aceasta s-ar putea referi la abandonarea înainte de a muri a trupului lui Isus de către „Cristos-ul Divin” şi întoarcerea sa în cer.
Partea cea mai originală este descrierea învierii, care nu se găseşte în nici o altă evanghelie apocrifă. Deşi este sâmbătă - în contrast cu legea ebraică - o mulţime mare vine pentru a vedea mormântul sigilat (IX,34), ca şi cum autorul ar fi vrut să risipească orice îndoială cu privire la realitatea proximei învieri. În timpul nopţii, în prezenţa doar a soldaţilor şi a bătrânilor, „doi tineri” (X,36-42) coboară din cer şi piatra care a închis mormântul se rostogoleşte singură. Tinerii intră în mormânt pentru a ieşi apoi sprijinind „un alt om” şi urmaţi „de o cruce”. Capetele celor doi îngeri ajungeau până la cer în timp ce capul „aceluia pe care-l ţineau de mâini trecea dincolo de ceruri”. În acest moment Dumnezeu însuşi vorbeşte din cer şi cea care îi răspunde este crucea.
© https://www.arcb.ro
