Ce Am Învăţat Eu Despre Pace În Timp Ce Tatăl Meu Mă Ducea În Spate (Moon Sun Myung. Autobiografia)

Toată viaţa am trăit cu un singur gând: să transform lumea în una paşnică, unde să nu fie războaie şi toată omenirea să trăiască în iubire. Cineva ar putea să-mi reproşeze: „Este oare posibil să visezi pacea chiar şi fiind copil?” Vă pare uimitor ca un copil să viseze la pace în lume?

În 1920, când m-am născut, Coreea se afla sub ocupaţia forţată a Japoniei. După eliberare în1945 a început Războiul Coreean, apoi-criza financiară asiatică şi multe alte greutăţi. Mulţi ani la rând pământul Coreei nu a cunoscut nici pe aproape pacea. Asemenea suferinţe şi haos nu erau doar în Coreea. Cele două Războaie Mondiale, Războiul Vietnamez şi războaiele din Orientul Mijlociu arată că oamenii din lumea întreagă permanent se tratează unii pe alţii cu duşmănie, împuşcându-se şi bombardându-se reciproc. Probabil că acei care trec prin grozăviile cadavrelor însângerate şi a oaselor sfărâmate pot doar să viseze la pace. În realitate însă, pacea nu este atât de greu de realizat. Putem începe prin a găsi pacea în aerul ce-l respirăm, în natură şi în oamenii ce ne înconjoară.

Copil fiind, pajiştile îmi serveau drept casă. Îndată ce înfulecam farfuria mea de orez la dejun fugeam de acasă şi toată ziua o petreceam pe dealuri şi la râuri. Puteam să petrec ziua întreagă rătăcind prin pădure, cu toate păsările şi animalele ei şi mâncând plante, pomuşoare sălbatice, încât niciodată nu simţeam foame. Chiar copil fiind, ştiam că numai cum mergeam în pădure, sufletul şi corpul meu se simţeau în largul lor.

Deseori, după ce mă jucam, adormeam chiar acolo, pe dealuri. Astfel tatăl meu era nevoit să meargă să mă caute. Când auzeam glasul tatălui meu strigând de departe „Yong Myung! Yong Myung!” chiar şi prin somn nu puteam să nu zâmbesc. Aşa era numele meu de copil: Yong Myung. Vocea lui mă trezea, dar eu mă prefăceam că dorm. Atunci el mă ridica în spate şi aşa mă ducea acasă. Sentimentul ce-l aveam atunci când tatăl cobora dealul cu mine în spate – simţindu-mă în siguranţă deplină, iar în inimă având absolută tihnă – aceea era pacea. Iată cum am cunoscut pacea pentru prima dată, în timp ce eram dus în spate de tatăl meu.

Iubeam pădurea deoarece acolo este toată pacea din lume. Vietăţile pădurii nu luptă una cu alta. Desigur, ei sunt mâncaţi şi se mănâncă una pe alta, dar o fac deoarece sunt flămânde şi trebuie să se hrănească. Ele nu luptă din cauza duşmăniei. Păsările nu se urăsc una pe alta. Nici animalele nu nu urăsc alte animale. Copacii nu se urăsc între ei. Pentru ca să vină pacea, trebuie să nu existe duşmănie. Omul este singura fiinţă care urăşte alţi membri ai speciei sale. Oamenii urăsc alţi oameni din cauză că sunt din altă ţară, din cauză că au altă religie şi din cauză că gândesc diferit.

Am vizitat aproape 200 de ţări. În puţine din ele, coborând din avion, m-am gândit: „O, acest loc este paşnic şi mulţumit.” În multe locuri, din cauza războiului civil, ne întâmpinau soldaţii înarmaţi, păzind aeroportul şi blocând străzile. Zi şi noapte se auzeau canonade. Au fost cazuri când eram cât pe ce să-mi pierd viaţa acolo unde mergeam să vorbesc despre pace. În lumea de azi conflictele şi confruntările, mari ori mici, sunt nesfârşite. Zeci de milioane de oameni suferă de foamete, neavând ce mânca. În schimb, miliarde de dolari sunt irosiţi pentru arme. Doar banii cheltuiţi pe arme şi bombe ar fi de-ajuns pentru a pune capăt foametei.

Mi-am dedicat viaţa pentru construirea podurilor de pace între ţări care se urăsc ca duşmanii din cauza ideologiei şi a religiei. Am creat forumuri unde puteau să se întrunească la un loc islamul, creştinismul şi iudaismul. Am lucrat pentru a reconcilia viziunile răzleţe ale SUA şi a Uniunii Sovietice asupra Iraqului. Am ajutat la procesul reconcilierii dintre Coreea de Nord şi de Sud. Am făcut acestea nu pentru bani sau faimă. Din timpul când m-am maturizat destul ca să înţeleg ce se întâmplă în lume, în viaţa mea a existat un singur obiectiv: ca lumea să trăiască în pace, ca un tot întreg. Niciodată nu am dorit altceva. Nu a fost uşor să trăiesc zi şi noapte pentru cauza păcii, dar acesta e lucrul care mă face cel mai fericit.

În timpul Războiului Rece cu toţii am trăit durerea lumii divizate în două din cauza ideologiei. Atunci părea că era de-ajuns să dispară comunismul pentru ca să vină pacea. În prezent, însă, când Războiul Rece a trecut, ne-am pomenit cu încă mai multe conflicte. Acum suntem rupţi de rase şi religii. Multe ţări privesc cu suspiciune şi neîncredere la tot ce le depăşeşte hotarele. Mai mult decât atât, în interiorul ţărilor oamenii sunt despărţiţi de apartenenţa rasială, religioasă sau naţională. Oamenii, aflându-se de ambele părţi ale acestor hotare de divizare, se consideră unii pe alţii duşmani şi refuză să-şi deschidă inimile unul altuia.

Analizând istoria omenirii, vedem că cele mai brutale şi crude războaie au fost nu acelea între naţiuni, ci între rase. Dintre acestea, cele mai rele au fost luptele între grupurile etnice care au folosit ca pretext religia. În războiul civil bosniac, considerat unul dintre cele mai teribile conflicte etnice ale sec. XX, au fost masacraţi cu cruzime mii de oameni, inclusiv mulţi copii. Cu siguranţă vă amintiţi de atacul terorist din 11 septembrie, 2001 în care şi-au pierdut viaţa mii de oameni nevinovaţi când avioanele cu pasageri s-au izbit în clădirile World Trade Center din New York, distrugându-le complet. Recent, în Palestina, în Fâşia Gaza, precum şi în sudul Israelului, sute de oameni şi-au pierdut viaţa în urma acelui conflict puternic. Au fost distruse case, iar oamenii continuă să trăiască simţindu-se în gura morţii. Toate acestea sunt rezultatele cumplite ale conflictelor între grupuri etnice şi între religii.

Ce îi face pe oameni să se urască în acest mod şi să se ucidă unul pe altul? Există numeroase cauze, dar aproape întotdeauna sunt implicate divergenţele religioase. Aşa a fost în cazul războiului din Golf. Este adevărat şi pentru conflictul arab– israelit  pentru stăpânirea în Ierusalim. Atunci când rasismul foloseşte drept pretext religia, problema devine extrem de complexă. Fantomele macabre ale războaielor religioase pe care le credeam rămase în Evul Mediu continuă să ne  urmărească şi în secolul douăzeci şi unu.

Războaiele religioase continuă deoarece mulţi politicieni folosesc duşmănia între religii pentru realizarea propriilor scopuri egoiste. În faţa puterii politice religia deseori se clatină şi pierde direcţia. Ei pierd din vedere scopul iniţial, care constă în a exista în numele păcii. Toate religiile au responsabilitatea de a avansa cauza păcii mondiale. Dar noi vedem, cu regret, că religiile devin cauza conflictelor.

În spatele acestui rău stau intrigile politicii, care ţin de putere şi bani. Responsabilitatea unui lider este, întâi de toate, să păstreze pacea. Totuşi liderii deseori procedează invers, conducând lumea la confruntare şi violenţă.

Pentru a-şi ascunde ambiţiile meschine, liderii recurg la limbajul religiei şi al naţionalismului. Atât timp cât ei nu-şi vor schimba atitudinea, ţările şi popoarele vor rătăci în obscuritate. Atât religia, cât şi iubirea faţă de ţară nu pot fi rele ca esenţă. Ele au valoare atunci când sunt folosite pentru zidirea comunităţii umane globale. Însă când se afirmă că o singură religie sau grup etnic este drept, celelalte fiind tratate cu dispreţ şi supuse atacurilor, atunci religia şi iubirea de ţară îşi pierd valoarea. Când vreo religie ajunge să calce peste altele şi să trateze alte religii ca lipsite de valoare, atunci ea nu mai întruchipează binele. Aceasta este adevărat şi atunci, când iubirea de ţară este folosită pentru a pune în evidenţă avantajele ţării sale deasupra altora.

Adevărul universal este că noi trebuie să fim recunoscători unul altuia şi să ne ajutăm. Chiar şi cele mai mici animale ştiu aceasta. Câinii şi pisicele nu se prea împacă, dar dacă-i veţi creşte într-o gospodărie, ei vor cuprinde puii unii altora şi vor fi binevoitori între  ei. Acelaşi lucru e şi în cazul plantelor. Viţa care îşi face cale în sus, urcând pe trunchiul copacului, depinde de susţinerea trunchiului. Dar aţi văzut oare copacul să-i zică: „Hei, ce faci acolo, urcând pe trunchiul meu?!” Principiul universal este ca toţi să trăiască împreună şi pentru binele comun. Oricine deviază de la acest principiu suferă înfrângere. Dacă naţionalităţile şi religiile vor continua să se atace reciproc cu răutate, omenirea nu are viitor. Ciclul de teroare şi război va fi nesfârşit, până când, într-o zi vom dispărea. Dar noi nu am pierdut speranţa. Speranţă există cu siguranţă.

Am trăit întreaga viaţă fără a permite speranţei să mă părăsească şi păstrând-o întotdeauna vie. Ceea ce-mi doresc e să înlătur toate zidurile şi graniţele care divizează lumea în mii de moduri şi să creez o lume unită. Vreau să dau jos pereţii dintre religii şi rase şi să înlătur prăpastia dintre bogaţi şi săraci. Atunci vom putea restabili lumea paşnică pe care Dumnezeu a creat-o la început. Vorbesc despre lumea unde nimeni nu va îndura foame şi nu va vărsa lacrimi. Pentru a tămădui lumea în care nu este speranţă şi care are neajuns de dragoste trebuie să revenim la acea inimă curată pe când eram copii. Pentru a ne lepăda de dorinţa noastră de a poseda tot mai multe bogăţii şi a ne restaura natura umană frumoasă, trebuie să ne întoarcem la principiile păcii şi la respiraţia iubirii pe care am învăţat-o pe când eram purtaţi în spatele taţilor noştri.